duminică, 19 iunie 2011

Prietenia, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.

Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici.

Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura – şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.

După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.

Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti – din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.

Prietenii – desigur prietenii după Hristos – trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.

Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră sa fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s’a născut pe acelaş pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii.

Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-l atragi spre tine.Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca.

Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceia ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.

(Sfantul Ioan Gura de Aur)

Sursa: http://tineretulortodox.md

joi, 2 iunie 2011

Discursul lui Vaclav Havel din 1 ianuarie 1990- un discurs valabil şi astăzi

Traducerea discursului am preluat-o de aici“Traim intr-un mediu moral corupt.
Moralmente suntem bolnavi caci ne-am deprins sa afirmam altceva decat gandim. Ne-am invatat sa nu credem in nimic, sa nu ne luam in seama unii pe ceilalti, sa fim atenti doar la propria persoana, la nimeni altcineva.
Au fost pervertite intelesul si specificul unor concepte precum iubirea, prietenia, compasiunea, modestia sau iertarea care, pentru multi dintre noi, mai inseamna doar ciudatenii de natura psihologica sau sentimente caracteristice unui timp revolut, oarecum ridicole, la urma urmelor, in epoca navelor spatiale si calculatoarelor.
Putine sunt vocile capabile sa spuna raspicat ca detinatorii puterii nu ar trebui sa fie atotputernici si ca fermele care dau produse bio de calitate superioara, destinate doar detinatorilor puterii, ar trebui sa-si distribuie productia cel putin catre scoli, catre orfelinate si catre spitale, daca nu au capacitatea necesara sa aprovizioneze intreaga populatie.
Fostul regim- sprijinindu-se pe ideologia sa sfidatoare si intoleranta- a transformat omul intr-o simpla forta de productie si natura intr-un simplu mijloc de productie. Prin aceasta, a lovit chiar in substanta omului si a naturii si in legatura ce o au ca parte a aceluiasi intreg. A constrans un popor inzestrat si liber, apt sa munceasca pentru tara sa, la conditia unei rotite oarecare dintr-un angrenaj zgomotos si respingator, despre care nu este limpede de ce a fost nevoie sa existe. O masinarie ale carei piese sunt sortite, fara gres, degradarii, desigur, treptate, dar inexorabile.

Ne-am deprins, toti, cu regimul totalitar
Si l-am admis ca pe un dat

Referindu-ma la atmosfera moralmente corupta nu-i am in vedere doar pe domnii care mananca legume bio si privesc pe fereastra avionului. Vorbesc despre noi toti.
Ne-am deprins, toti, cu regimul totalitar, admitandu-l ca pe un dat si, prin aceasta, am depus marturie pentru perpetuarea lui.
Altfel spus, suntem cu totii- desigur, in diferita masura- raspunzatori pentru functionarea acestei masinarii totalitare. Nimeni nu este doar victima acestui sistem. Am participat cu totii la statornicirea lui.
Pe ce imi intemeiez afirmatiile?
Ar fi foarte convenabil sa consideram ca vom fi fiind legatarii unei rude indepartate ce ne-a lasat ultimii 40 de ani ca pe o trista mostenire de care am ramas straini.
Dar noi am acceptat aceasta mostenire parca pacatuind pentru a ne face singuri rau.
Acceptand acest adevar vom intelege ca sta numai si numai in puterea noastra sa intreprindem ceva. Nu-i putem considera vinovati, exclusiv, pe fostii conducatori, pentru ca ar fi nu doar neadevarat, dar si pentru ca ar insemna sa trecem sub tacere ceea ce fiecare dintre noi trebuie sa faca astazi, datoria de a actiona individual, liber, rational si fara zabava.
Sa nu ne imbatam cu apa rece: cel mai capabil guvern din lume, cel mai bun parlament si cel mai valoros presedinte nu pot realiza prea multe de unii singuri. A considera ca vor gasi solutia pentru toate relele societatii ar fi, de asemenea, o greseala.
Libertatea si democratia presupun, implicit, atitudinea activ participativa a fiecaruia dintre noi, rezultand ca acela care vorbeste despre ele asuma pe deplin raspunderea.”