În unicitatea lui, fiecare om îşi fixează ca ţel suprem obţinerea fericirii, menţinerea sănătăţii, realizarea profesională, întemeierea unei familii, asigurarea stabilităţii financiare, succesul politic, dobândirea statutului de intelectual(deşi în elită nu se intră pe bază de legitimaţie), găsirea păcii interioare sau mântuirea sufletului. Pentru laurii fericirii alergăm pe trasee şi în ritmuri diferite. Să fim încredinţaţi că indiferent cât de întortocheată e calea pe care mergem la finiş(dar oare unde e sfârşitul?) vom întâlni fericirea propriu-zisă.
Lucrurile cu adevărat importante nu pot fi cumpărate, deşi unii se amăgesc că dacă banii nu cumpăra fericirea măcar o întreţin. Cel mult simulează iluzia ei.
Eu vreau "doar" linişte... Doamne ajută!
Îmi amintesc cu mare plăcere de vizita mea la Bucureşti, din 1994, şi de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa pe care l-am primit din mâna Rectorului Universităţii, Emil Constantinescu, care a fost şi ales preşedinte la scurt timp după asta. Dacă este printre cei prezenţi azi, îi transmit salutările mele cordiale. Pentru discursul meu de atunci mă gândisem, în urma celor cinci ani scurşi, la soarta pe care o are un slogan revoluţionar şi la diferenţa dintre un ideal şi o iluzie. Idealul pe care îl atinsesem era că am contribuit la prăbuşirea regimului totalitar comunist şi că am făcut posibilă reîntoarcerea libertăţii în ţara noastră. Dar, din păcate, a fost la scurt timp înlocuit cu iluzia calculului cinic, cu iluzia profitului rapid, cu iluzia că toate celelalte lucruri în afara câştigului material sunt de fapt iluzii. În acelaşi timp, idealurile, emanate din spiritul creativ şi din gândirea critică, au devenit o povară şi un lucru de luat în râs. Sunt de părere că exact asta ar trebui să avem în vedere data viitoare când diverse grupări politice caută voturile noastre.
Astăzi, nu doar ţara noastră, ci întreaga Europă tinde să cadă pradă iluziei unor soluţii tehnocratice rapide. Cu toate acestea, criza băncilor şi cea a datoriilor nu sunt altceva decât criza omului care şi-a abandonat idealurile şi a capitulat în faţa iluziei că omul poate avea totul fără sacrificiu şi fără întârziere.
Dragi prieteni, în secolul XX, legăturile dintre ţările noastre au fost bogate. România a jucat un rol important în Mica Antanta între cele două războaie mondiale, în timpul eliberării Cehoslovaciei de sub nazism, ca să nu mai vorbim de solidaritatea de care a dat dovadă România faţă de opoziţia din Cehoslovacia din trecut. Şi acestea au fost expresia victoriei idealului asupra iluziei că suntem mai câştigaţi dacă ne vedem doar de treaba noastră.
Noi încă păstrăm amintirea refuzului clar al României de a lua parte la invazia ruşinoasă a Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varşovia în august 1968. Şi, de asemenea, aş vrea să amintesc de marile personalităţi din România care au avut o influenţă nu doar asupra mea, ci şi a altora, şi care au îmbogăţit cultura lumii: Tzara, Ionesco, Brâncuşi sau Eliade, ale căror nume se regăsesc în teatrul din Na zábradlí, de la mine de acasă. În concluzie, aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care păstrează sau ajută la păstrarea relaţiilor apropiate dintre ţările noastre. Mulţumirile mele sunt şi pentru traducătorii, editorii, cititorii şi spectatorii mei din România.
Mă despart de dumnevoastră azi cu urarea pe care v-am făcut-o şi în urmă cu 15 ani: Adevărul şi dragostea trebuie să învingă minciuna şi ura!
Al vostru,
VH”