marți, 30 noiembrie 2010

BARCELONA-REAL 5-0

Nu o singură dată vi s-a întâmplat să auziţi despre un meci de fotbal că a fost unul de povestit nepoţilor. Multe poate nu merită asemenea aprecieri, dar ce a fost în seara asta pe Nou Camp cu siguranţă a fost un asemenea meci.Când o echipă reuşeşte să lege fără prea mari probleme 50 de pase, când cealaltă echipă e antrenată de Mourinho şi se numeşte Real Madrid nu te poţi gândi decât la un superspectacol şi la o umilinţă fără margini. Messi nu a marcat, dar cu cele trei pase de gol a reuşit să-i scoată din sărite pe madrileni.Aşa că cei din capitala Spaniei au pierdut şi nedemn după ce au încheiat meciul printr-o intrare criminală. În box există soluţia KO tehnic. Din păcate sau din fericire aşa ceva în fotbal încă nu s-a inventat.Dacă ar fi existat aşa ceva probabil meciul s-ar fi încheiat undeva prin minutul 70. Uitându-mă la rezultatul final nu pot să nu mă gândesc la câteva lucruri:
1. un joc de pase comparabil cu cel al Barcei din seara asta cred că am mai văzut doar la Ajaxul din manşa retur a semifinalei Uefa Champions League din sezonul 95/96 cu Panaithinaikos, când olandezii căştigau cu 3-0 în ultimele 20 de minute(în tur fusese 1-0 pentru greci chiar la Amsterdam)
2.campionatul nu e jucat, diferenţa e doar două puncte
3. nici nu s-a încheiat bine meciul că eu de-abia aştept returul de pe Santiago Bernabeu,
4. Mourinho dacă nu recunoaşte superioritatea Barcei, degeaba este cel mai bun antrenor din lume(momentan după Guardiola).

duminică, 28 noiembrie 2010

Prima ninsoare şi alte chestii

Alaltăieri au căzut primii fulgi de zăpadă.Nu i-am prins în direct dar am văzut că au zăcut vreo două ore pe nişte acoperişuri.Apoi au dispărut. Astăzi Federer şi-a marcat revenirea după un 6-1 în decisiv în finala de la Turneul Campionilor. Urmează un nou an în tenisul mondial şi odată cu trecerea timpului şansele lui Federer de a reveni în fruntea clasamentului scad. Azi au fost alegerii în Basarabia.Sper să nu fi câştigat comuniştii şi poate o vrea Dumnezeu vreodată să reîntregim cândva România mare.

vineri, 19 noiembrie 2010

Daruri duhovniceşti (IV)

Cine se domină pe sine, îi domină pe ceilalţi De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze, să mute atenţia de pe bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale, Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciuniii. Că zicea şi un Sfânt Părinte că acela care se domină pe sine îi domină şi pe ceilalţi şi o face cu înţelepciunea dugului şi a minţii. Omul se priveşte superficial pe sine, e gata întotdeauna să cedeze primului impuls în tot ceea ce face, fără să se sfătuiască cu înegerul său, fără să se raporteze la harul cu care a fost îndumnezeit. Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu... Iar relaţia cu Dumnezeu se stabileşte printr-o temeinică cunoaştere a sinelui, printr-o relaţie de iubire cu aproapele. Numai iubindu-l pe aproapele îl poţi cunoaşte. Că nimeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că este iubit. Aşa şi Dumnezeu, numai dacă îl iubeşti poţi să îl cunoşti, se lasă văzut...
Spune, de altfel, şi Maxim Mărturisitorul: "Iubirea de Dumnezeu este tendinţa virtuoasă a sufletului, iar cel ce o are nu doreşte nimic din lucrurile create, mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, e cu neputinţă să păstrezi o astfel de iubire dacă simţi cea mai mică aplecare spre lucrurile lumeşti.Cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu duce o viaţă îngerească pe pământ. El posteşte, veghează, se roagă şi are tot gândul bun pentru semenul său"(p.87).

Povăţuitorii Povăţuitorii?Povăţuitori sunt profesorii în şcoală, povăţuitori sunt părinţii, povăţuitori sunt ziariştii, scriitorii, intelectualii în general.Povăţuitori sunt bătrânii pentru tineri, cei care ştiu pentru cei care nu ştiu. Povăţuitori sunt şi politicienii, atâta timp cât mai au ideea de morală, aşa cum aveau politicienii de pe vremuri şi aici mă refer numai la cei care au slujit patria şi şi-au făcut din asta un ţel absolut, mod de viaţă. Fiecare dintre povăţuitori va da seama, mai apoi, pentru cât de cinstit au fost cucei pe care i-au învăţat. Când înveţi pe altul, când povăţuieşti, arunci o sămânţă, Dacă sămânţa e mincinoasă, ea va rodi pe măsură(p.88).

Răbdare şi nerăbdare Tot ce se întâmplă bine în lume este consecinţa răbdării. Tot ce se întâmplă rău e consecinţa nerăbdării. Şi războaiele şi catastrofele... Şi natura devine uneori nerăbdătoare şi atunci se întâmplă ceea ce se întâmplă: cutremurul, inundaţia... Piatra răbdătoare prinde sfârşitul lumii, cealaltă e praf şi pulbere(p.98),

Răsplata bunătăţii Zicea un părinte: "Dragă, pe om dacă-l iei de bun, bun îl găseşti, şi dacă îl iei de rău, tot pe acela, şi rău îl găseşti". Şi acelaşi părinte aminteşte că în Pateric se spune că un bogat i-a dat unui sărac o haină, şi săracul a luat haina şi a vândut-o şi a băut-o. Şi atunci omul era îngrijorat: Uite eu i-am dat-o să se îmbrace şi el a vândut-o şi a băut-o...! Şi era nemulţumit şi noaptea avut un vis în care se făcea că i se arăta Domnul Hristos îmbrăcat cu haina pe care el a dat-o săracului şi l-a întrebat pe binefăcător: Cunoşti haina aceasta?Şi el a zis: Da, Doamne, o cunosc, a mea este! Şi Domnul Hristos a zis: Nu te întrista, Eu o port.(p.98)

Recompensa unui sacrificiu Cine împarte are cât îi trebuie, cine nu împarte trudeşte singur să-şi care poverile Era o poveste... Cică un puşcăriaş dezertă din temniţa unui oraş şi se refugie în pădure. Făcându-i-se foame, se apropie de o colibă, unde credea că poate să fure ceva de mâncare. Înăuntru, însă, găsi o familie extrem de înfometată, cu un copilaş bolnav care avea nevoie de hrană şi medicamente. Puşcăriaşul dezertor îi linişti: Nu mai plângeţi. Vă rog să anunţaţi autorităţile că m-aţi prins, pentru că sunt dezertor lu urmărit şi veţi primi recompensa care se dă ăn aceste cazuri, adică cinci mii de lei. Aşa veţi scăpa de foame şi de griji! Deşi sărmanii nu se lăsau înduplecaţi, dezertorul îi convinse în final şi astfel îl dădură pe mâna poliţiei, Fapta lui stârni însă uimire în rândul autorităţilor care îl graţiară...(p.98)

Să vezi iaudul continuu, ca să ştii unde e Raiul... Un părinte de la o mănăstire avea pe un perete al chiliei sale un tablou care înfăţişa focul şi chinurile iadului, Dimineaţa şi seara şi ori de câte ori putea peste zi, privea aceste imagini, meditând la ceea ce vedea, întărindu-se în faţa ispitelor. El îi îndemna şi pe alţii să facă asemenea, zicându-le: "Omul să se coboare cu cugetul în iad, spre a se convinge de grozăvia lui, fiind încă în viaţă, căci după moarte dacă a intrat acolo, nu mai poate ieşi. Cine uită iadul, uşor cade întrânsul...!"(p.107)

Smerenia şi mândria Smerenia este haina dumnezeirii, iar mândria este haina diavolului. Pe care o îmbrăcăm, aceluia ne asemănăm. Iar lucru interesant este faptul că atât de departe fiind una de alta, omul poate într-o clipită să alunece din smerenie în mândrie.(p.111)

Teama de "judecata morţii" Aşadar, cel care cugetă la moarte, scapă de moarte, iar cel ce cugetă numai la plăcerile acestei vieţi trecătoare, îşi câştigă moarte. Nu de moarte trebuie să ne temem noi, pentru că, în fapt, moartea este nemurire, ci de pierderea sufletului să ne temem.(p.113)

Despre filme


Un interviu excelent despre filme cu CTP găsiţi aici.

joi, 18 noiembrie 2010

Daruri duhovniceşti (III)

Libertatea Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei(p.53)

Suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care me face, treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.(p.54)

Libertatea nu înseamnă să fac ceea ce vreau eu, căci, de multe ori, făcând ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernământul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.(p.54)

Mama Mama este numele sfinţeniei pe lumea asta, şi chiar lumea asta este făcută din sângele şi din plămădeală trupului şi a sufletului ei.(p.56)

Mila şi dragostea. Mila este latura cea mai frumoasă a dragostei, mila este dragostea activă şi nu contemplativă.(p.59)

Moartea După trup omul este muritor, iar după suflet este nemuritor. Sufletul nemuritor are puterea de alege între a supune moartea şi patimile şi între a fi supus patimilor şi morţii. Noi ne atragem moartea prin reaua folosire a libertăţii noastre cu care am fost creaţi. De aceea, înegerii ne străjuiesc neîncetat, după cum este scris: "Străjui-va înegerului Domnului împrejurul celor ce se tem de El Şi-i va izbăvi pre ei"(Ps. 33,7)(p.66)

Necredinţa .Necredinţa face o Golgoţă din fiecare zi.(p.68)

Omul la necaz e ca marinarul în furtună... Ce face marinarul în furtună? Pune mâna şi se ajută, îi ajută pe ceilalţi. Atunci, când ai un necaz. trebuie să fii cel mai limpede, să ştii ce ai de făcut. Cei care se apucă de băut, sunt slabi, de fapt ei caută un motiv... Nu sunt de compătimit, trebuie scoşi din starea asta. Necazurile sunt ispite, dacă nu le depăşeşti cu rugăciunem cu înţelegere, cu credinţă, degeaba ai trăit o viaţă frumoasă creştinească în perioade de pace...(p.70)

Omul Omul este - sau ar trebui să fie - jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău.(p.71)

Omul "în cădere" În cădere omul îi poate trage şi pe alţii din preajmă, dacă nu sunt atenţi, dacă nu sunt prudenţi, dacp nu bagă de seamă rapid răul şi consecinţele lui. Fiecare om răspunde de aproapele său, toţi ne facem vinovaţi când cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva.(p.71)

Osteneala mamei. În osteneala mamelor stă prezentul şi viitorul naţiei... Cineva a întrebat pe un părinte: Ce ne lipseşte ca să dăm unui om o educaţie corectă? Iar acesta a răspuns: Mama! Că dincolo de ce dă societatea unui om, sămânţa primă este pusă în suflet de mama.(p.79)

Postul şi "lecţia abţinerii" pentru viaţă Dacă un tânăr învaţă de la părinte să se anţină azi de la carne şi de la mâncăruri de dulce, mâine va învăţa să se abţină de la droguri, de la tutun, de la alcool. Lecţia abţinerii, a interdecţiilor care salvează trupul şi sufletul la un moment dat, ajută pe om să treacă peste multe ispite, peste multe necazuri. Spui azi: Ei, copilul e şcolar, nu-l postesc, ca să poată învăţa carte! E o greşeală, carte înveţi şi dacă mănânci fructe, legume, pâine... Ba mintea e mai liberă, trupul e mai liber, poate să facă efort mai mare.
Este cunoscută povestea lui Alexandru cel Mare care ,odată, în pustie, fiind extrem de însetat şi fără nici o sursă de apă, avu surpriza ca un soldat să-i aducă puţină apă în casca sa. Luă casca în mână, privi la soldaţii din jurul său, care se uitau, însetaţi şi ei şi la capătul puterilor, apoi dădu apa înapoi şi spuse: "Dacă eu beau apa, atunci voi veţi fi îndoit de însetaţi. Să răbdăm, deci, împreună, înfrânându-ne toţi vom izbândi"(p.86)



miercuri, 17 noiembrie 2010

Daruri duhovniceşti (II)

Creştinul şi "lumea din jur" Cei care se îndoiesc de calitatea celor din jur, sunt cei care n-au încredere în ei înşişi, care se îndoiesc de ei înşişi. Dacă omul are încredere în sine, dacă s-ar cunoaşte pe sine, atunci ar putea să aibă încredere şi în aproapele său. Încrederea duce la iubire. Răul nu este în ceilalţi, răul trebuie căutat, mai întâi, de către fiecare, în sine. Un sfânt părinte spune că :"Rugăciunea este darea la o parte a gândurilor". Viaţa de azi e complexă, e grăbită, e plină de tentaţii, dar daţi deoparte gândurile şi în spatele lor veţi descoperi sufletul, aşa cum şi l-a pregătit şi întărit fiecare... Mai zice şi părintele Arsenie Boca: "Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare..."(p.24)
Cuvintele leagă lumea şi o dezleagă, ele depun mărturie şi tot ele acuză...(p.28)
Despre sărăcie. Mulţi nu ştiu că nu sunt, de fapt, săraci. Doar când pierd totul îşi dau seama că nu erau săraci, că aveau îndeajuns.(p.32)
Dragostea Să vezi cu inima, asta înseamnă dragostea. Să-l vezi pe Dumnezeu cu inima, iată cea mai mare izbândă a creştinului...(p.33)
Familia şi societatea Nu poate fi societatea în neorânduială şi familia în bună rânduială...! Familia este greu încercată azi, ca orice valoare a lumii noastre. Unii n-au şi de asta se ceartă. Alţii au prea mult şi se ceartă iară. Un împărat rus, Ivan cel Groaznic, spunea arătându-şi degetele de la mâna dreaptă: acesta este fiul meu Fiodor, acesta e soţia mea Irina, acesta e nora mea, acesta e mama mea, acesta e fratele meu. Oricare mi l-aş tăia trebuie să mă doară. Şi dintre ei, pe oricare l-as supăra, va trebui să-mi pară rău...!(p.39)
Fericirea şi credinţa Fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă...?(p.39)
Iertarea Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri. şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi, da, toţi nu pot face neîntâmplate cele ce s-au întâmplat.(p.43)
Iubirea lucidă Iubirea de Dumnezeu înseamnă luciditate, este o trăire fără oprelişte sau graniţă, dar şi fără nici o întrebare nu-şi mai are rostul acolo unde Dumnezeu e răspuns la toate gândurile noastre. Iubirea lucidă este iubirea prin fapte.(p.46)
Invidia Omul murdar vrea să-i murdărească şi pe cei din jur, să fie toţi de o samă şi de un fel. De asemenea oamenii proşti simt nevoie să-i coboare pe cei deştepţi şi pentru asta nu se dau în lături de la nimic. Mulţi oameni nevinovaţi au fost sfăşiaţi doar pentru că invidia celorlalţi le-a pus gând rău(p.47)
Judecarea aproapelui Dezbinarea, invidia arată puţina noastră dragoste către Dumnezeu, căci dacă l-aş iubi pe Dumnezeu m-ar întrista aşa de tare păcatul meu, cât ar fi de mic, încât mintea mea nu mai poate fi aţintită la greşelile fratelui. Cel ce judecă pe aproape nu se poate îndrepta pe sine, pentru că el este concentrat asupra greşelilor celuilalt. Când începem să ne vedem păcatele noastre mai mult decât pe ale fratelui, atunci înseamnă că am mai sporit un pic. Cel care judecă este plin de îngâmfare, pentru că el crede că faptele lui bune le-a făcut prin puterile sale şi nu prin harul lui Dumnezeu;unul ca acesta dispreţuieşte ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi se judecă cu cel ce-l judecă pe fratele, dându-i har şi bucurii celui ce este judecat, chiar dacă nu ar avea vreo faptă vrednică de aceasta.(p.51)

The Damned United

Un film care prezintă povestea reală a celui care a fost considerat unul din cei mai mari antrenori ai Angliei, Brian Clough, câştigător al titlului cu Derby County şi al Ligii Campionilor cu Nottingham Forest în 1979 şi 1980. E mai mult decât un film de sport. E o poveste despre mândrie, onoare, răutăte, ambiţie. Nu e un film excepţional, dar merită văzut.


marți, 16 noiembrie 2010

Emisiune despre Cuviosul Paisie Velicicovski

Pr. Tudor Ciocan - emisiune radio despre - Cuviosul Paisie Velicicovski (de la Neamt)

Daruri duhovniceşti (I)

De ziua mea am primit de la unii din bunii mei prieteni(de parcă am putea prieteni răi) o carte a părintelui Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti.Amicul meu nu prea dă el pe la biserică, dar din fericire pentru mine a ales bine cadoul. O carte care se constituie într-o culegere de cuvinte şi poveţe ale stareţului de la mănăstirea Petru Vodă. Cartea mi-a plăcut foarte mult aşa că am ales să public unele fragmente:

Averea sau onoarea? Un om a întrebat, odată, ce e mai mare: averea sau onoarea? Răspunsul unui Sfânt Părinte a fost: Dacă pierzi o avere, poţi să o faci, în scurt timp, cu ceva abnegaţie, cu ceva noroc. Dar dacă ai pierdut onoarea, cu nici o avere din lume nu o mai poţi recupera...!(p.11)
Banul. Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă singur slugă la diavol(p.11)
"Căderea în moarte" Omul rămâne om în orice situaţie dacă îl are pe Dumnezeu aproape, în suflet, în inimă.Cei care n-au avut credinţă au căzut primii. În perioada creştinării, în Imperiul Roman,cică un rob a aflat că stăpânul său a fost condamnat la moarte de către păgâni. S-a dus iute acasă, a îmbrăcat hainele stăpânului, după care s-a înfăţişat înaintea prigonitorilor. A fost luat şi ucis în locul stăpânului său. Tot aşa s-a jetfit Mântuitorul pentru noi toţi...! În închisorile din perioada comunistă o mulţime de creştini au murit pentru ca poporul român să aibă destin (p.16)
Când e omul, cu adevărat, sărman...?! Un om sărman se duce la biserică să se plângă lui DUmnezeu că nu are cu ce să se încalţe.Dar în poarta bisericii văzu un om care nu avea picioare. Atunci omul se ruşină de gândul lui şi mulţumi lui Dumnezeu pentru picioarele sale sănătoase.(p.19)
Credinţa. Omul trebuie să creadă ca să poată înţelege! Cu credinţa vezi până departe, mai departe decât vezi cu raţiunea. Credinţa este, până la urmă, puterea de a iubi.(p.21)


va urma

duminică, 14 noiembrie 2010

Iubeşte-ţi aproapele

Duminica trecută am fost la biserică şi mi-a fost dat să observ ceva care m-a marcat. În faţa mea stătea o mamă cu fiul său care avea cel puţin vârsta mea. Era uşor vizibil că el avea probleme medicale, dar ceea ce m-a uimit mai tare a fost faptul că el nu reuşea să facă crucea cum trebuie(şi nu mă refer că nu ţinea mână cum trebuie). Mama, care îşi iubeşte copilul orice s-ar întâmpla îi lua mâna şi îl corecta de fiecare dată cu răbdare. Era puţin stânjenit de comportamentul fiului său, însă nu renunţa.
Am simţit aşa o milă faţă de amândoi, dar mai milă îmi e de mine. Mă compătimeam pe mine mai tare pentru că nu ştiu să mulţumesc lui Dumnezeu chiar şi numai pentru că sunt întreg la trup şi la minte. Dacă nu ne-am dori mai mult decât avem şi ne-am mulţumi cu ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu am fi mult mai liniştiţi, mult mai fericiţi.
Să nu-i privim de sus pe cei care au un defect fizic sau de altă natură şi să-i ajutăm pentru că puteam să fim noi în locul lor. Şi cine ştie ce mai rânduieşte Dumnezeu pentru noi? Dacă noi sau cineva drag nouă ajunge într-o asemenea situaţie?Nu vom vrea noi s[ avem sprijinul celorlalţi?

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Nuanţe după moartea lui Păunescu

Între condamnarea anticomuniştilor teoretici şi osanalele dezgustătoare de la Postumitatea TV, Adrian Păunescu a împărţit, din sicriu, România în două, aşa cum numai alegerile prezidenţiale o mai făcuseră. Mi-e dor de nişte nuanţe, aşa că, dacă vă aşteptaţi la o execuţie sau, dimpotrivă, la o căinare a poetului, nu are rost să citiţi rândurile de mai jos.

Tăcerea. “În asemenea momente, ţăranii tac”, a rezumat grozav Tudor Gheorghe. Din nefericire, am pierdut acea simplitate a jelaniei. Dacă ai dispreţuit pe cineva, dacă i-ai fost adversar ori chiar duşman, primele ore şi zile de după moartea sa nu sunt ocazia potrivită pentru ca tocmai tu să-i evaluezi viaţa. Măcar din respect faţă de durerea familiei, istoria şi verdictele pot să mai aştepte. Iar dacă eşti creştin, atunci ar trebui să crezi şi că, în acele momente, sufletul celui “adormit” vede ce e pe pământ. Şi, înspăimântat de această absenţă prezentă, să taci.

Viaţa în trecut. Funeraliile lui Adrian Păunescu ne-au arătat, mai clar decât orice studiu sociologic, că există o felie de populaţie - oameni cu vârste diferite, de la tineri la moşnegi - care trăieşte mental în anii '80, influenţată definitiv de propaganda comunistă sau de amintirile pe care ea le-a lăsat în familii. Naţionalismul orizontal, al lamentării înfrânte, nevoia de a găsi vinovaţi pentru implacabil, o prăfuire patetică, autoamăgirea şi pierderea lucidităţii valorice sunt tot atâtea semne pentru incapacitatea sau, mai grav, pentru lipsa dorinţei de a prinde prezentul din urmă. Pentru aceşti oameni, viitorul nu poate părea bun decât dacă seamănă cu acel trecut. Şi, totuşi, nimeni nu are dreptul de a le ignora alegerile. Ei nu sunt mai puţin români decât alţii.

Paradoxul. Acuzatorii lui Păunescu se întâlnesc, toţi, în acelaşi punct negru al ţintei: cultul personalităţii lui Ceauşescu. Pentru ei, aceasta e vina de neiertat a poetului, cauză a sentinţei pe care nu i-o mai vor comutată. Cunoaşteţi şi pledoaria lui, la fel de şubredă: acesta ar fi fost preţul pentru a putea face bine din interior, pentru a obţine şi iertări, şi favoruri, ba chiar, uneori, pentru a rosti adevăruri care l-ar fi tras de mânecă pe „Măria Sa”.

Să procedăm invers: să nu-l judecăm cu mintea de acum pentru ce-a făcut atunci, ci să ne imaginăm că am putea vedea, aflându-ne în anii '80, cum evoluează Adrian Păunescu după revoluţie. Care bucată e mai urâtă? Compromisul din timpul dictaturii sau consecvenţa în a-l elogia din libertate?

Discernământul refuzat. La fel de eronată, ca metodă, este şi analiza fenomenului „Cenaclul Flacăra” din poziţia noastră, postdecembristă, de oameni care au avut şansa providenţială de a se elibera. Supapă pentru regim? Noi, cei de pe stadioane sau din sălile arhipline, cauţionam, oare, sistemul învăţând muzica şi poeziile de la Cenaclu? Amânam astfel răsturnarea? Cântărea mai greu un singur vers politic, cel cu „Trăiască Ceauşescu...”, pe care puteai foarte bine să nu-l spui, decât toate celelalte strofe de dragoste pe care le ştiam pe de rost, care ne însufleţeau chefurile de liceeni nemuritori şi încălzeau chitarele în faţa corturilor din munţi?

Noi nu ne putem renega adolescenţa şi niciun analist politic nu ne poate refuza discernământul. Aceleaşi generaţii de la Cenaclu au cântat şi-n Piaţa Universităţii şi tot ele au votat împotriva lumii reprezentate de Adrian Păunescu, atunci când el nu mai era decât prizonierul egoului său care mişca mulţimi.

Articolul este preluat de pe aici.

TACHE

vineri, 12 noiembrie 2010

Cum să dezumanizezi poporul român?

Noi poate nu ştim cum, dar parlamentarii noştri ştiu cu siguranţă. Criza în care ne aflăm, morală în primul rând, scoate la iveală idei care mai de care mai năstruşnice din partea aleşilor noştri. După ce am avut de suportat tâmpeniile domnului Prigoană referitoare la prostituţie şi băgarea pumnului în gură(la presă mă refer) a venit timpul ca încercarea de a face rost de bani să-i atingă şi pe cei care practică magia şi alte ritualuri oculte. În loc să interzică astfel de manifestări guvernanţii s-au gândit că e rost de încă un motiv de taxe şi impozite. Adică nu contează că suntem un popor ortodox(mai nou se pare că doar în acte).Vi se pare că ortodoxia şi vrăjitoria nu pot exista simultan?Unii susţin că se poate.
Cei care ne conduc sunt dispuşi să închidă ochii în faţa unor fenomene imorale dacă astfel obţin bani. Concluzie: dacă vreţi să aflaţi următoarele proiecte de lege ce vor fi propuse gândiţi-vă la legi imorale şi aducătoare de bani.
Doamne ajută!

Tudor Gheorghe - Lumină lină

luni, 8 noiembrie 2010

Ce bine e să nu îţi placă fotbalul

Mai ales dacă cumva vrei să mergi să vezi Dinamo pe stadionul lui CFR. Fotbalul românesc ne-a oferit de-a lungul timpului o multitudine de absurdităţi, dar asta parcă le depăşeşte pe toate. Suporterii dinamoviştii care nu au buletin de Bucureşti nu au fost lăsaţi să intre pe stadionul Constantin Rădulescu.Şefii CFR-ului, care au întotdeauna pretenţia că ei reprezintă fotbalul civilizat, au făcut o discrimarea incredibilă. Pe principiul decât să avem de-a face cu huliganii, mai bine îi lăsăm şi pe suporterii adevăraţi în afară. Şi dinamoviştii nu se lasă mai prejos. Vor şi ei să arate că pot fi la fel de obraznici: au anunţat că oficialii clujeni nu au ce căuta în Ştefan cel Mare.Oare de ce nu mă miră? Nu-i aşa că e mult mai frumos să nu ai treabă cu fotbalul? Şi totuşi cineva zicea un anonim celebru că "fotbalul nu e o chestiune de viaţă şi de moarte, ci mai mult de cât atât."

duminică, 7 noiembrie 2010

Adrian Păunescu

Mulţi l-au înjurat, mulţi au spus despre el că a slujit regimul ceauşist. La noi este o vorbă: "Despre morţi numai de bine!". Nu ar fi oare mai frumos să ne aducem aminte de lucrurile minunate care vor române în urma lui, decât să-i beştelim memoria? Vladimir Tismăneanu scrie otrăvitor aici, iar Vlad Mixich scrie mult mai echilibrat aici. Eu prefer să-mi aduc aminte doar de două poezii colosale a căror înregistrări o să le postez mai jos, de imnul Rapidului, pe care il consider cel mai frumos(şi uneori îmi stârneşte emoţie deşi sunt stelist), de imnul Craiovei(excepţional ataşament al public oltean manifestat la începutul meciului cu Oţelul). Viaţa personală şi compromisurile pe care le-a făcut de-a lungul vremii o să-şi găsească răsplată la vremea cea din urmă.