Vaclav Havel - Scrisoare către români

„Dragi prieteni,

Pentru că starea de sănătate nu-mi permite să călătoresc, daţi-mi voie să vă salut măcar de la distanţă şi să vă mulţumesc că v-aţi amintit cea de 75-a mea aniversare. Nu e ceva care să se întâmple foarte des şi de aceea mă încântă şi mă emoţionează.

Îmi amintesc cu mare plăcere de vizita mea la Bucureşti, din 1994, şi de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa pe care l-am primit din mâna Rectorului Universităţii, Emil Constantinescu, care a fost şi ales preşedinte la scurt timp după asta. Dacă este printre cei prezenţi azi, îi transmit salutările mele cordiale. Pentru discursul meu de atunci mă gândisem, în urma celor cinci ani scurşi, la soarta pe care o are un slogan revoluţionar şi la diferenţa dintre un ideal şi o iluzie. Idealul pe care îl atinsesem era că am contribuit la prăbuşirea regimului totalitar comunist şi că am făcut posibilă reîntoarcerea libertăţii în ţara noastră. Dar, din păcate, a fost la scurt timp înlocuit cu iluzia calculului cinic, cu iluzia profitului rapid, cu iluzia că toate celelalte lucruri în afara câştigului material sunt de fapt iluzii. În acelaşi timp, idealurile, emanate din spiritul creativ şi din gândirea critică, au devenit o povară şi un lucru de luat în râs. Sunt de părere că exact asta ar trebui să avem în vedere data viitoare când diverse grupări politice caută voturile noastre.

Astăzi, nu doar ţara noastră, ci întreaga Europă tinde să cadă pradă iluziei unor soluţii tehnocratice rapide. Cu toate acestea, criza băncilor şi cea a datoriilor nu sunt altceva decât criza omului care şi-a abandonat idealurile şi a capitulat în faţa iluziei că omul poate avea totul fără sacrificiu şi fără întârziere.

Dragi prieteni, în secolul XX, legăturile dintre ţările noastre au fost bogate. România a jucat un rol important în Mica Antanta între cele două războaie mondiale, în timpul eliberării Cehoslovaciei de sub nazism, ca să nu mai vorbim de solidaritatea de care a dat dovadă România faţă de opoziţia din Cehoslovacia din trecut. Şi acestea au fost expresia victoriei idealului asupra iluziei că suntem mai câştigaţi dacă ne vedem doar de treaba noastră.

Noi încă păstrăm amintirea refuzului clar al României de a lua parte la invazia ruşinoasă a Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varşovia în august 1968. Şi, de asemenea, aş vrea să amintesc de marile personalităţi din România care au avut o influenţă nu doar asupra mea, ci şi a altora, şi care au îmbogăţit cultura lumii: Tzara, Ionesco, Brâncuşi sau Eliade, ale căror nume se regăsesc în teatrul din Na zábradlí, de la mine de acasă. În concluzie, aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care păstrează sau ajută la păstrarea relaţiilor apropiate dintre ţările noastre. Mulţumirile mele sunt şi pentru traducătorii, editorii, cititorii şi spectatorii mei din România.

Mă despart de dumnevoastră azi cu urarea pe care v-am făcut-o şi în urmă cu 15 ani: Adevărul şi dragostea trebuie să învingă minciuna şi ura!

Al vostru,
VH”

Discursul lui Vaclav Havel din 1 ianuarie 1990- un discurs valabil şi astăzi

Traducerea discursului am preluat-o de aici“Traim intr-un mediu moral corupt.
Moralmente suntem bolnavi caci ne-am deprins sa afirmam altceva decat gandim. Ne-am invatat sa nu credem in nimic, sa nu ne luam in seama unii pe ceilalti, sa fim atenti doar la propria persoana, la nimeni altcineva.
Au fost pervertite intelesul si specificul unor concepte precum iubirea, prietenia, compasiunea, modestia sau iertarea care, pentru multi dintre noi, mai inseamna doar ciudatenii de natura psihologica sau sentimente caracteristice unui timp revolut, oarecum ridicole, la urma urmelor, in epoca navelor spatiale si calculatoarelor.
Putine sunt vocile capabile sa spuna raspicat ca detinatorii puterii nu ar trebui sa fie atotputernici si ca fermele care dau produse bio de calitate superioara, destinate doar detinatorilor puterii, ar trebui sa-si distribuie productia cel putin catre scoli, catre orfelinate si catre spitale, daca nu au capacitatea necesara sa aprovizioneze intreaga populatie.
Fostul regim- sprijinindu-se pe ideologia sa sfidatoare si intoleranta- a transformat omul intr-o simpla forta de productie si natura intr-un simplu mijloc de productie. Prin aceasta, a lovit chiar in substanta omului si a naturii si in legatura ce o au ca parte a aceluiasi intreg. A constrans un popor inzestrat si liber, apt sa munceasca pentru tara sa, la conditia unei rotite oarecare dintr-un angrenaj zgomotos si respingator, despre care nu este limpede de ce a fost nevoie sa existe. O masinarie ale carei piese sunt sortite, fara gres, degradarii, desigur, treptate, dar inexorabile.

Ne-am deprins, toti, cu regimul totalitar
Si l-am admis ca pe un dat

Referindu-ma la atmosfera moralmente corupta nu-i am in vedere doar pe domnii care mananca legume bio si privesc pe fereastra avionului. Vorbesc despre noi toti.
Ne-am deprins, toti, cu regimul totalitar, admitandu-l ca pe un dat si, prin aceasta, am depus marturie pentru perpetuarea lui.
Altfel spus, suntem cu totii- desigur, in diferita masura- raspunzatori pentru functionarea acestei masinarii totalitare. Nimeni nu este doar victima acestui sistem. Am participat cu totii la statornicirea lui.
Pe ce imi intemeiez afirmatiile?
Ar fi foarte convenabil sa consideram ca vom fi fiind legatarii unei rude indepartate ce ne-a lasat ultimii 40 de ani ca pe o trista mostenire de care am ramas straini.
Dar noi am acceptat aceasta mostenire parca pacatuind pentru a ne face singuri rau.
Acceptand acest adevar vom intelege ca sta numai si numai in puterea noastra sa intreprindem ceva. Nu-i putem considera vinovati, exclusiv, pe fostii conducatori, pentru ca ar fi nu doar neadevarat, dar si pentru ca ar insemna sa trecem sub tacere ceea ce fiecare dintre noi trebuie sa faca astazi, datoria de a actiona individual, liber, rational si fara zabava.
Sa nu ne imbatam cu apa rece: cel mai capabil guvern din lume, cel mai bun parlament si cel mai valoros presedinte nu pot realiza prea multe de unii singuri. A considera ca vor gasi solutia pentru toate relele societatii ar fi, de asemenea, o greseala.
Libertatea si democratia presupun, implicit, atitudinea activ participativa a fiecaruia dintre noi, rezultand ca acela care vorbeste despre ele asuma pe deplin raspunderea.”