1 iunie ziua internaţională a copilului. Ziua execuţiei lui Antonescu(1946) şi a primei emisiuni pentru copii transmisă de Televiziunea Română. Asta ar fi reprezenta ziua de întâi iunie conform unei statistici seci ce o găsiţi căutând pe Wikipedia.
Din fericire însă, această zi nu e doar o simplă zi din cele 365 sau 366 ale anului. E o zi care vine să ne aducă aminte că am fost şi noi copii. Şi poate mai suntem. Dar pe noi nu ne interesează să fim copii, noi vrem indiferent de vârstă că ne-am maturizat, că noi merităm să avem acces la lucruri care sunt prea grele de asimilat pentru vârsta noastră. Ce ne trebuie nouă copilărie, când trebuie să te ţii după fusta mamei, care, bineînţeles, te cicăleşte spunându-ţi că aia nu ai voie, aia nu voie. Nu-şi putea găsi ceva mai bun de făcut oare?Ei lasă că noi nu mai suntem copii. Nu mai trebuie să dăm raportul. Suntem liberi şi ne doare în cot de ceilalţi. Copilul oricum nu ştie că liceul sau facultatea sunt mult mai frumoase decât grădiniţa lui. Eu pot să beau, el nu. Eu pot să fumez, el nu. Eu pot să folosesc un limbaj colorat, în încercarea de a mă impune într-un grup care oricum nu mă reprezintă, dar în care vreau să intru ca să arăt cât de şmecher pot fi.El nici nu ştie ce înseamnă limbaj. Mai e nevoie să demonstrez că eu am mai multe libertăţi decât orice copil? Cred că am dat suficiente exemple care vin să argumenteze această afirmaţie.
Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Dar ar putea să stea altfel? Bineînţeles. Şi de fapt imaginea prezentată mai sus nu e cel mult decât o realitate aparentă, în spatele căreia se ascunde drama de a nu mai fi copil 100%. Astăzi cel mult ne putem aduce aminte de toate jocurile noastre de altădată. Am făcut parte din generaţia "cheii în gât", a celor care cât era vacanţa de mare, nu purta grija decât a mingii care trebuia să intre de cât mai multe ori în poarta adversă, Şi nu era prea mare problema dacă îl anunţai pe vecinul de la parter că tu baţi mingea duminică după amiaza la ora unu, la trezeci de grade. Şi erau două modalităţi, Una pentru care trebuia să ai voce, adică să urli cât te ţin plămânii, dar exista riscul să fii apostrofat de toată scara, ba chiar puteai să deranjezi şi somnul celor de la alte scări. Şi alta care presupunea incapacitatea de a nimeri spaţiul dintre două pietre care se doreau a fi porţi. În plus, trebuia imprimat mingii un efect astfel încât să nimereşti geamul vecinului atât de tare încât să-l trezeşti, dar nu prea tare, ca nu cumva părinţii tăi să aibă de plătit o factură nouă. Pot să mă laud că eram liderul primei categorii. Din păcate azi nici adidaşi pentru fotbal nu mai am.
Şi mai era frumos când jucam ascunsea cu mingea sau fără, ţările şi câte şi mai câte. Şi era vremea în care mama ta nu era pomenit decât foarte înalt, şi tu fiind copil nici măcar nu auzeai.
Acesta să fie motivul pentru care suntem aşa nostalgici după copilărie? Mai mult ca sigur. În cine poţi avea cea mai mare încredere că nu te va înşela? În copii. Cine are pe chip imprimat acea naivitate după care tânjim cu toţii? Cine te face să uiţi de toate necazurile? Cine îţi arată că nu eşti robot şi că mai ai şi tu sensibilităţi şi că nu poţi să pedepseşti chiar fiecare greşeală?Copiii.
Doar ei nu ţin ură, doar ei ştiu ce e dragostea chiar dacă nu au auzit niciodată de ea. Noi în schimb trebuie să o dezbatem, să o afişăm, pe stradă, în locurile în care putem atrage cât mai mulţi privitori.Chiar şi pe messenger.
Să nu uităm să fim COPII!
Din fericire însă, această zi nu e doar o simplă zi din cele 365 sau 366 ale anului. E o zi care vine să ne aducă aminte că am fost şi noi copii. Şi poate mai suntem. Dar pe noi nu ne interesează să fim copii, noi vrem indiferent de vârstă că ne-am maturizat, că noi merităm să avem acces la lucruri care sunt prea grele de asimilat pentru vârsta noastră. Ce ne trebuie nouă copilărie, când trebuie să te ţii după fusta mamei, care, bineînţeles, te cicăleşte spunându-ţi că aia nu ai voie, aia nu voie. Nu-şi putea găsi ceva mai bun de făcut oare?Ei lasă că noi nu mai suntem copii. Nu mai trebuie să dăm raportul. Suntem liberi şi ne doare în cot de ceilalţi. Copilul oricum nu ştie că liceul sau facultatea sunt mult mai frumoase decât grădiniţa lui. Eu pot să beau, el nu. Eu pot să fumez, el nu. Eu pot să folosesc un limbaj colorat, în încercarea de a mă impune într-un grup care oricum nu mă reprezintă, dar în care vreau să intru ca să arăt cât de şmecher pot fi.El nici nu ştie ce înseamnă limbaj. Mai e nevoie să demonstrez că eu am mai multe libertăţi decât orice copil? Cred că am dat suficiente exemple care vin să argumenteze această afirmaţie.
Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Dar ar putea să stea altfel? Bineînţeles. Şi de fapt imaginea prezentată mai sus nu e cel mult decât o realitate aparentă, în spatele căreia se ascunde drama de a nu mai fi copil 100%. Astăzi cel mult ne putem aduce aminte de toate jocurile noastre de altădată. Am făcut parte din generaţia "cheii în gât", a celor care cât era vacanţa de mare, nu purta grija decât a mingii care trebuia să intre de cât mai multe ori în poarta adversă, Şi nu era prea mare problema dacă îl anunţai pe vecinul de la parter că tu baţi mingea duminică după amiaza la ora unu, la trezeci de grade. Şi erau două modalităţi, Una pentru care trebuia să ai voce, adică să urli cât te ţin plămânii, dar exista riscul să fii apostrofat de toată scara, ba chiar puteai să deranjezi şi somnul celor de la alte scări. Şi alta care presupunea incapacitatea de a nimeri spaţiul dintre două pietre care se doreau a fi porţi. În plus, trebuia imprimat mingii un efect astfel încât să nimereşti geamul vecinului atât de tare încât să-l trezeşti, dar nu prea tare, ca nu cumva părinţii tăi să aibă de plătit o factură nouă. Pot să mă laud că eram liderul primei categorii. Din păcate azi nici adidaşi pentru fotbal nu mai am.
Şi mai era frumos când jucam ascunsea cu mingea sau fără, ţările şi câte şi mai câte. Şi era vremea în care mama ta nu era pomenit decât foarte înalt, şi tu fiind copil nici măcar nu auzeai.
Acesta să fie motivul pentru care suntem aşa nostalgici după copilărie? Mai mult ca sigur. În cine poţi avea cea mai mare încredere că nu te va înşela? În copii. Cine are pe chip imprimat acea naivitate după care tânjim cu toţii? Cine te face să uiţi de toate necazurile? Cine îţi arată că nu eşti robot şi că mai ai şi tu sensibilităţi şi că nu poţi să pedepseşti chiar fiecare greşeală?Copiii.
Doar ei nu ţin ură, doar ei ştiu ce e dragostea chiar dacă nu au auzit niciodată de ea. Noi în schimb trebuie să o dezbatem, să o afişăm, pe stradă, în locurile în care putem atrage cât mai mulţi privitori.Chiar şi pe messenger.
Să nu uităm să fim COPII!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu