Între condamnarea anticomuniştilor teoretici şi osanalele dezgustătoare de la Postumitatea TV, Adrian Păunescu a împărţit, din sicriu, România în două, aşa cum numai alegerile prezidenţiale o mai făcuseră. Mi-e dor de nişte nuanţe, aşa că, dacă vă aşteptaţi la o execuţie sau, dimpotrivă, la o căinare a poetului, nu are rost să citiţi rândurile de mai jos.
Tăcerea. “În asemenea momente, ţăranii tac”, a rezumat grozav Tudor Gheorghe. Din nefericire, am pierdut acea simplitate a jelaniei. Dacă ai dispreţuit pe cineva, dacă i-ai fost adversar ori chiar duşman, primele ore şi zile de după moartea sa nu sunt ocazia potrivită pentru ca tocmai tu să-i evaluezi viaţa. Măcar din respect faţă de durerea familiei, istoria şi verdictele pot să mai aştepte. Iar dacă eşti creştin, atunci ar trebui să crezi şi că, în acele momente, sufletul celui “adormit” vede ce e pe pământ. Şi, înspăimântat de această absenţă prezentă, să taci.
Viaţa în trecut. Funeraliile lui Adrian Păunescu ne-au arătat, mai clar decât orice studiu sociologic, că există o felie de populaţie - oameni cu vârste diferite, de la tineri la moşnegi - care trăieşte mental în anii '80, influenţată definitiv de propaganda comunistă sau de amintirile pe care ea le-a lăsat în familii. Naţionalismul orizontal, al lamentării înfrânte, nevoia de a găsi vinovaţi pentru implacabil, o prăfuire patetică, autoamăgirea şi pierderea lucidităţii valorice sunt tot atâtea semne pentru incapacitatea sau, mai grav, pentru lipsa dorinţei de a prinde prezentul din urmă. Pentru aceşti oameni, viitorul nu poate părea bun decât dacă seamănă cu acel trecut. Şi, totuşi, nimeni nu are dreptul de a le ignora alegerile. Ei nu sunt mai puţin români decât alţii.
Paradoxul. Acuzatorii lui Păunescu se întâlnesc, toţi, în acelaşi punct negru al ţintei: cultul personalităţii lui Ceauşescu. Pentru ei, aceasta e vina de neiertat a poetului, cauză a sentinţei pe care nu i-o mai vor comutată. Cunoaşteţi şi pledoaria lui, la fel de şubredă: acesta ar fi fost preţul pentru a putea face bine din interior, pentru a obţine şi iertări, şi favoruri, ba chiar, uneori, pentru a rosti adevăruri care l-ar fi tras de mânecă pe „Măria Sa”.
Să procedăm invers: să nu-l judecăm cu mintea de acum pentru ce-a făcut atunci, ci să ne imaginăm că am putea vedea, aflându-ne în anii '80, cum evoluează Adrian Păunescu după revoluţie. Care bucată e mai urâtă? Compromisul din timpul dictaturii sau consecvenţa în a-l elogia din libertate?
Discernământul refuzat. La fel de eronată, ca metodă, este şi analiza fenomenului „Cenaclul Flacăra” din poziţia noastră, postdecembristă, de oameni care au avut şansa providenţială de a se elibera. Supapă pentru regim? Noi, cei de pe stadioane sau din sălile arhipline, cauţionam, oare, sistemul învăţând muzica şi poeziile de la Cenaclu? Amânam astfel răsturnarea? Cântărea mai greu un singur vers politic, cel cu „Trăiască Ceauşescu...”, pe care puteai foarte bine să nu-l spui, decât toate celelalte strofe de dragoste pe care le ştiam pe de rost, care ne însufleţeau chefurile de liceeni nemuritori şi încălzeau chitarele în faţa corturilor din munţi?
Noi nu ne putem renega adolescenţa şi niciun analist politic nu ne poate refuza discernământul. Aceleaşi generaţii de la Cenaclu au cântat şi-n Piaţa Universităţii şi tot ele au votat împotriva lumii reprezentate de Adrian Păunescu, atunci când el nu mai era decât prizonierul egoului său care mişca mulţimi.
Articolul este preluat de pe aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu