Duminica trecută am fost la biserică şi mi-a fost dat să observ ceva care m-a marcat. În faţa mea stătea o mamă cu fiul său care avea cel puţin vârsta mea. Era uşor vizibil că el avea probleme medicale, dar ceea ce m-a uimit mai tare a fost faptul că el nu reuşea să facă crucea cum trebuie(şi nu mă refer că nu ţinea mână cum trebuie). Mama, care îşi iubeşte copilul orice s-ar întâmpla îi lua mâna şi îl corecta de fiecare dată cu răbdare. Era puţin stânjenit de comportamentul fiului său, însă nu renunţa.
Am simţit aşa o milă faţă de amândoi, dar mai milă îmi e de mine. Mă compătimeam pe mine mai tare pentru că nu ştiu să mulţumesc lui Dumnezeu chiar şi numai pentru că sunt întreg la trup şi la minte. Dacă nu ne-am dori mai mult decât avem şi ne-am mulţumi cu ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu am fi mult mai liniştiţi, mult mai fericiţi.
Să nu-i privim de sus pe cei care au un defect fizic sau de altă natură şi să-i ajutăm pentru că puteam să fim noi în locul lor. Şi cine ştie ce mai rânduieşte Dumnezeu pentru noi? Dacă noi sau cineva drag nouă ajunge într-o asemenea situaţie?Nu vom vrea noi s[ avem sprijinul celorlalţi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu